Sunt în al 4-lea deceniu de viață și nu mai am timp de jocuri mărunte. Am o singură treime sfântă care mă definește: iubirea, nemurirea și atotcunoașterea. Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce aleg se raportează la ele. Nu-mi caut validarea în ochii mulțimii, ci în consecvența mea cu aceste trei direcții.
Trăiesc într-o societate care se prăbușește sub propria superficialitate. O societate care confundă libertatea cu zgomotul și dreptatea cu lozinca. Chiar și mișcări pornite dintr-o nevoie reală – cum e feminismul – au fost deturnate, transformate adesea în competiții sterile de cine strigă mai tare. Eu refuz spectacolul. Eu cred în construcție, în muncă, în exemplul personal.
Îmi asum vina mea: am tăcut când trebuia să vorbesc, am privit în altă parte când puteam corecta. Dar aici se încheie complicitatea mea. Nu vreau să mai fiu martor pasiv al decăderii. Aleg să fiu stăpân pe drum și să clădesc, chiar și atunci când pare că toți ceilalți doar consumă.
Iubirea – nu joacă, ci angajament. Nemurirea – nu legendă, ci urme care rezistă. Atotcunoașterea – nu iluzie, ci metodă de a sonda lumea în fiecare zi. Acestea sunt armele mele, acestea sunt standardele mele. Restul e zgomot.